Ardelean Teodora 

Pătrund cu pași timizi 

prin poarta amintirilor, 

În locul demult uitat 

al copilăriei. 

Razele apusului învăluie spațiul sacru 

Dându-i o aură de mister, 

de rugăciune. 

Înlăuntrul meu mă scufund 

într-o mare de gânduri. 

Și îmi doresc cu nesaț să regăsesc 

Pacea demult pierdută 

În locul demult uitat 

al copilăriei. 

Zugrăviți de-o mână tremurândă-n alt veac 

Ei mă privesc, 

cu ochii înrourați de dor. 

Mă așteaptă 

spre a-mi oferi îmbrățișarea Vieții, 

dar eu nici măcar nu îndrăznesc să ridic privirea. 

Nu am curajul. 

Mă simt pierdută 

și 

sentimentul nimicniciei mele mă zdrobește. 

Totuși, 

însetată de Viață 

și cuprinsă de fiorul tainic al rugăciunii, 

mă apropii. 

Îmi ridic privirea spre Ei. 

Spre Cer. 

Chipurile blânde Le sunt luminate 

de o lumânare stingheră. 

Iar în privirea Lor, pentru o clipă, 

Regăsesc Pacea. 

Și mă împărtășesc cu Veșnicie 

La Cina Lor de Taină. 

Soarele a apus – 

și, odată cu el, a apus și toată suferința. 

Lumina lină mi-a învăluit sufletul, 

iar marea de gânduri 

a secat. 

Și pot, într-un sfârșit, 

să respir. 

Să îmi umplu plămânii 

cu stropi de Veșnicie. 

Iată-mă: 

la ceas de seară, 

Fiica nou-aflată, 

cu inel sclipind pe deget, 

sclipire-n care stă toată virtutea, 

umbrind tot păcatul… 

m-am regăsit. 

În locul demult uitat 

al copilăriei. 

Și, în adâncul ființei mele, 

știu 

Că sunt, într-adevăr, Acasă.