Ardelean Teodora
Pătrund cu pași timizi
prin poarta amintirilor,
În locul demult uitat
al copilăriei.
Razele apusului învăluie spațiul sacru
Dându-i o aură de mister,
de rugăciune.
Înlăuntrul meu mă scufund
într-o mare de gânduri.
Și îmi doresc cu nesaț să regăsesc
Pacea demult pierdută
În locul demult uitat
al copilăriei.
Zugrăviți de-o mână tremurândă-n alt veac
Ei mă privesc,
cu ochii înrourați de dor.
Mă așteaptă
spre a-mi oferi îmbrățișarea Vieții,
dar eu nici măcar nu îndrăznesc să ridic privirea.
Nu am curajul.
Mă simt pierdută
și
sentimentul nimicniciei mele mă zdrobește.
Totuși,
însetată de Viață
și cuprinsă de fiorul tainic al rugăciunii,
mă apropii.
Îmi ridic privirea spre Ei.
Spre Cer.
Chipurile blânde Le sunt luminate
de o lumânare stingheră.
Iar în privirea Lor, pentru o clipă,
Regăsesc Pacea.
Și mă împărtășesc cu Veșnicie
La Cina Lor de Taină.
Soarele a apus –
și, odată cu el, a apus și toată suferința.
Lumina lină mi-a învăluit sufletul,
iar marea de gânduri
a secat.
Și pot, într-un sfârșit,
să respir.
Să îmi umplu plămânii
cu stropi de Veșnicie.
Iată-mă:
la ceas de seară,
Fiica nou-aflată,
cu inel sclipind pe deget,
sclipire-n care stă toată virtutea,
umbrind tot păcatul…
m-am regăsit.
În locul demult uitat
al copilăriei.
Și, în adâncul ființei mele,
știu
Că sunt, într-adevăr, Acasă.












0 Comentarii