Student Andrei Pașcu: 

Preasfinția Voastră, binecuvântați! 

PS Damaschin Dorneanul: 

Fiți binecuvântat, dl Andrei. 

Student Andrei Pașcu: 

Încep, așa cum se cuvine, prin a Vă mulțumi pentru bucuria pe care ne-o faceți prin aceea că ați acceptat să dialogați cu noi, comunitatea studențească clujeană, din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă. 

Eu sunt student în anul I. Așadar, sunt foarte tânăr. Și Preasfinția Voastră vă numărați printre ierarhii tineri și sunteți înconjurat de ierarhi și preoți mai în vârstă. Inspirați fiind de tema anului omagial, dorim să Vă adresăm câteva întrebări pe marginea temei bătrâneții. Am ales să discutăm cu Dumneavoastră din mai multe motive. Pe de-o parte, sunteți călugăr la origine și e ușor observabil că ați rămas călugăr chiar si episcop fiind, iar din acest motiv cred că ați întâlnit mulți bătrâni duhovnicești de-a lungul istoriei personale. Pe de altă parte, ați fost propus ca episcop de un ierarh (și călugăr) bătrân și credem că ați cunoscut și din această perspectivă ce înseamnă bătrânețea duhovnicească. 

Așadar, ce este un bătrân, în sensul spiritual al termenului? 

PS Damaschin Dorneanul: 

Vă mulțumesc și eu pentru invitația de a participa la acest interviu. Iar în întrebările dumneavoastră văd, așa cum ați spus, întâlnirea în duh cu întreaga comunitate studențească teologică din urbea clujeană. 

Vă felicit că vă preocupă tema aceasta, a bătrâneții duhovnicești, cu toate că sunteți tânăr, dar mă simt oarecum nepregătit să vorbesc eu despre acest subiect, pentru că, deși am cunoscut, da, bătrâni îmbunătățiți, pot vorbi doar „din afară” cumva… Dar, ca să răspund dragostei dumneavoastră, mă încred în Dumnezeu cerându-I, cu smerenie, cuvânt. 

Cred că bătrânețea duhovnicească se referă la o anumită maturitate spirituală de care avem nevoie cu toții, spre care tânjim, indiferent de vârsta (biologică) pe care o avem și la care apelăm, cu încredere, mai ales în situații de cumpănă. 

Așa cum bătrânii sunt, de cele mai multe ori, „înțelepții” dintr-o comunitate, așa și părinții duhovnicești care au acumulat nu doar ani, ci mai ales experiență prin „călirea” în luptele cu ispitele, dar și belșug de har prin mila lui Dumnezeu, ne sunt călăuzitori și faruri inspiratoare. Ne apropiem de ei cu sfială, dar nu cu frică, așteptând înțelegere, vorbă bună și încurajatoare și, de ce nu, o îmbrățișare caldă la piept, care face mai mult decât o mie de cuvinte… 

Student Andrei Pașcu: 

Ce credeți, numărul mare al anilor e o condiție necesară pentru a dobândi cineva bătrânețea duhovnicească? Există un raport de interdependență sau nu în mod necesar? Mai concret spus, orice bătrân după numărul anilor este și bătrân în sens spiritual? 

PS Damaschin Dorneanul: 

Desigur, este de așteptat ca maturitatea spirituală să fie direct proporțională cu experiența care vine în timp. Îmi aduc aminte de o întrebare retorică pe care o găsim în cartea lui Iov: 

„Oare nu la bătrâni sălășluiește înțelepciunea și priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” (Iov 12, 12). 

Răspunsul la această interogație este: da, dar nu totdeauna. 

Avem exemple relatate în Pateric când, după ani de mănăstire, au fost părinți care nu au reușit să ofere un sprijin matur, echilibrat, cuiva aflat în situație atipică, la limită, delicată. Pentru că nu în cele uzuale, de rutină, se măsoare gradul de înțelepciune și discernământul duhovnicesc, ci în situații imperative, de criză. Un pattern devenit clasic este acesta: un bătrân (cu anii, doar) dă verdictul dur, extrem, fără drept de apel, de a fi alungat din chinovie un frate ce păcătuise grav; acesta, deznădăjduit și cu gânduri suicidale, este salvat apoi de deschiderea, bunătatea și zâmbetul unui avvă cu discernământ. 

Sunt multe exemple de felul acesta, colecționate în Pateric. 

Așadar, nu există un raport de inter condiționalitate între numărul anilor și gradul de maturitate duhovnicească. Părul alb nu este suficient pentru a garanta înțelepciunea. Anii mulți, luați în sine, nu validează pe cineva. Depinde cu ce sunt „umpluți”. 

Student Andrei Pașcu: 

Ce presupune și cum recunoaștem înțelepciunea la care se referă regele Solomon când spune că „bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe şi vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată”? 

PS Damaschin Dorneanul: 

Îmi place mult sinonimia pe care o pune înțeleptul Solomon între „vârsta bătrâneților” și „viața neîntinată”. Mă gândesc că ar însemna, printre altele, faptul că viața curată, lipsită de impurități, sau curățită prin pocăință, dă măsura „bătrâneții” spirituale și a înțelepciunii. Înțelepciunea nu poate veni decât dintr-o inimă – mai mult decât dintr-o „minte” – curată. „Vederea” limpede este consecința, își are rădăcina în inima curată. A spus-o Hristos Însuși când i-a fericit pe cei curați cu inima căci aceia „vor vedea pe Dumnezeu”. Și nu numai pe Dumnezeu, ci vor „vedea” în străveziul senin al necomplicării lucrurilor și al sesizării esențelor și al cumpănirii între esențial și secundar. 

Cam așa mă gândesc că se manifestă înțelepciunea ca expresie a maturității, a „bătrâneții” duhovnicești. Povestea părintele stareț Efrem de la Mănăstirea Vatopedi – pe care și dumneavoastră l-ați avut oaspetele la Cluj, la începutul lunii iunie – că un mare om de stat se afla într-o situație complicată, din care nu găsea ieșire fără a-i fi periclitată fie onoarea, fie era pe cale să-și piardă postul, sau să fie implicați unii prieteni… A venit în Sfântul Munte la Cuviosul Paisie Aghioritul și mărturisea că în trei minute i s-a deslușit toată situația. Cu o claritate și o perspicacitate de nebănuit. O soluție simplă, dar neintuită de nimeni până la el. De unde dacă nu de Sus, prin luminarea care vine asupra inimii curate și smerite, a fost această perspectivă limpede și înțeleaptă? 

De obicei noi ne complicăm inutil, firul îl despicăm nu în patru, ci în zece, tocmai pentru că nu avem limpezimea minții. Iar aceasta vine când lucrăm pocăința, smerenia, cele ale Duhului mai întâi… E mai mult decât o „concluzie” a experiențelor anterioare, cât o înțelepciune care ține de lucrarea harului. 

Student Andrei Pașcu: 

De cele mai multe ori suntem tentați ca tineri să ne încredem mai mult în judecățile noastre decât în cele ale bătrânului, considerându-l pe cel din urmă neînțelegător. Cum putem depăși această neputință de a ne smeri în fața duhovnicului? 

PS Damaschin Dorneanul: 

Nu doar în fața duhovnicului, ci în general o atitudine smerită este de preferat. Cel mândru nu e odihnit lăuntric și nici nu odihnește pe cel de lângă el. Iar ca tineri, este bine să ne punem un bemol pe partitura propriilor noastre convingeri. Nu spun să trăim permanent în stare de îndoială, să nu avem principii, mai ales dintre cele validate, nu „inventate”…, dar a asculta de sfatul celui mai înțelept decât tine nu poate fi decât un beneficiu, mai ales pe termen lung. 

Entuziasmul tinereții te poate fura, ceea ce nu înseamnă, Doamne ferește, să fugi de el, să te lepezi, din contră, el trebuie întreținut, cultivat, promovat. Dar toți avem nevoie de o verificare, de o validare din când în când. Suntem parte a unei rânduieli, a unei tradiții, explorările noi și mai ales de unul singur te pot conduce unde n-ai vrea să ajungi. 

Iar adevăratul „bătrân” va ști când și cum să ne transmită o părere puțin, ori mai mult, diferită. Nu va tăia aripi, dar nici nu va alimenta mașini care duc în râpă… Cred că îl percepem „neînțelegător”, cum v-ați exprimat, atunci când ținem mult la voia noastră și avem o părere bună despre noi înșine. Cu cât cultivăm mai mult duhul smerit, cu atât se limpezesc căile, îndemnul bun se primește fără stavile puse de orgoliu și se pliază pe nevoia autentică, nu cea presupusă, a vieții noastre. Toate le lucrează Duhul cel Sfânt al lui Hristos, mișcat El însuși de ascultarea și smerenia cu care, în măsura omenească, ne străduim să I ne asemănăm, Lui, Celui „blând și smerit cu inima” și Celui ce a fost „ascultător până la moarte, și încă moarte de Cruce”… 

Student Andrei Pașcu: 

Cei mai în vârstă (biologic), adesea se plâng de faptul că tinerii sunt prizonieri vârstei lor și au judecăți slabe. Cei tineri, la rândul lor, se plâng de faptul că bătrânii gândesc într-o paradigmă depășită pentru vremurile actuale. Fiecare din cele două categorii se încred în dreptatea lor. Cum se poate depăși duhovnicește acest „conflict”? 

PS Damaschin Dorneanul: 

Cred că fiind atenți unii la alții. Și ascultându-ne unii pe alții. Și încercând să ne înțelegem unii pe alții. Dacă venim „de acasă” cu temele deja făcute, dacă suntem setați pe propriile noastre concluzii pe care le considerăm definitive, intangibile, imuabile etc., eșuează din start orice dialog, orice întâlnire între oameni, între generații… 

Suntem persoane care gândesc și care relaționează. Domnul ne-a făcut pentru a ne ajuta reciproc, pentru a viețui împreună, pentru a învăța unii de la alții. Pentru a ne respecta unii pe alții. 

Cei în vârstă poate ar trebui să dea ceva mai mult credit celor tineri. Uneori, chiar cu riscul de a mai și greși aceștia. Expresia „pe vremea mea …” nu reprezintă numaidecât un argument pentru simplul fapt că nu știu cum e să fii în vremea aceea. Iar a primi doar prin credință ideea că înainte era, oricum, mai bine, mai frumos, mai drept, mai cinstit etc., nu ține. Un bătrân înțelept va ști cum să primească pe cel tânăr, să-l asculte, să-l încurajeze, să semnaleze, discret și plin de iubire, pericolele (din dorința de a-l ajuta, nu din pornirea de a-i arăta cât de „prostuț” este)… Să-i fie ghid, mentor, împreună de mână explorând, nu cu lesa trăgându-l pe cel cu ani mai puțini în cartea de identitate. 

Iar mie, celui tânăr, mi se cade a întreba, a nu mă încrede doar în cea ce mi „se livrează” ori în „dreptatea” care e numai a mea, a acționa pe principiul „beneficiului” chiar (de ce să nu profit de o experiență, care poate fi traumatizantă, când pot prelua doar „concluziile”, deși uneori experiența însăși, ghidată totuși, e de folos). Știu, poate părea cam naiv ce spun, sau prea puțin aplicabil, după părerea unora. Dar cred că echilibrul cam așa poate fi menținut, cu mult mai mult câștig. Și emoțional și duhovnicesc. O, Doamne luminează-ne și ajută-ne! 

Student Andrei Pașcu: 

Multe parohii sunt păstorite de preoți parohi tineri. Ce soluție au creștinii acelor parohii dacă nu au posibilitatea să aibă un duhovnic bătrân? 

PS Damaschin Dorneanul: 

Eu cred că Dumnezeu lucrează în viața oamenilor și prin duhovnici tineri și prin cei în vârstă. Un preot tânăr care vine în parohie cu dorința sinceră de a-L sluji pe Dumnezeu și de a-i ajuta pe oameni să-L cunoască pe Domnul și să se apropie de El, va fi ajutat cu siguranță de harul dumnezeiesc pentru a-și împlini, cu vrednicie, chemarea. Iar darul primit la hirotonie va plini cele cu lipsă ale vârstei, ale experienței… Să nu uităm că Dumnezeu Însuși Își conduce Biserica Sa, iar noi, slujitorii, suntem uneltele Lui. Doar să I ne încredințăm, apoi lucrarea, El, Domnul, o va face prin noi, cei neputincioși. 

Aș încuraja și pe părinți și pe credincioși să aibă ochii ațintiți la Domnul, „începătorul și plinitorul credinței noastre”, cum spune Epistola către Evrei. Lui să I ne încredințăm, pe noi înșine, și unii pe alții, și lucrarea Lui dumnezeiască se va arăta cu prisosință. 

Student Andrei Pașcu: 

Pregătindu-ne și noi să devenim preoți, vom fi nevoiți acolo unde vom fi rânduiți să fim și duhovnici. Având în vedere puținătatea vârstei și nedesăvârșirea noastră sufletească, cum să ne raportăm la această slujire? 

PS Damaschin Dorneanul: 

Cu smerenie și cu multă „dependență” de Dumnezeu. Suntem, dl Andrei, chemați de către El. Dacă ne trimite Domnul să lucrăm în via Lui, să o facem cu mai multă credință în El, și cu o sfântă îndrăzneală către El. Să strigăm către Dânsul, când nu găsim soluții, să-L chemăm în slujirea noastră, să avem convingerea că El lucrează toate întru toți, cum spune Sf. Ap. Pavel. Și Hristos Domnul a chemat nu numai pe un Petru, cel cu mulți ani și presupus a avea mai multă experiență, ci și pe nevârstnicul Ioan, care s-a dovedit a fi, până la urmă, mai credincios, mai fidel. La fel și Sf. Ap. Pavel nu s-a sfiit să-i așeze pe un Timotei și Tit ca episcopi în cetăți, cerând a nu le fi disprețuită tinerețea. 

Și să avem și noi legătură duhovnicească cu propriul nostru părinte duhovnicesc. Nu vom putea niciodată înainta, nu vom fi niciodată duhovnici buni dacă nu am experimentat starea de ucenic. 

Student Andrei Pașcu: 

În final, dacă puteți, Vă rugăm să ne spuneți dacă ați avut întâlniri providențiale cu bătrâni duhovnicești și să ne povestiți o întâmplare care v-a rămas la inimă și care ar putea fi ca o filă de pateric. 

PS Damaschin Dorneanul: 

Nu le-aș numi providențiale chiar, dar au fost importante pentru mine. Îmi amintesc de o întâlnire cu o maică duhovnicească din Agapia, care, student teolog fiind pe atunci, mi-a spus câteva lucruri despre viața duhovnicească prin care mi s-a întărit gândul spre viața monahală. 

Apoi, în chinovia de la Sihăstria Putnei, deși majoritatea eram tineri, am avut binecuvântarea de a-i avea în preajmă, de a-i vedea și de a învăța și de la câțiva bătrâni. L-aș numi acum pe părintele Antonie și pe părintele Sebastian. Acesta din urmă, ctitor al Sihăstriei, era iubitor al sfintelor slujbe, niciodată lipsind de la ele (ba chiar venind cu vreo 30 de minute înainte, spre deznădejdea fraților care doreau să citească ei Miezonoptica). Mi-a rămas în minte un cuvânt al său, spus când ne întorceam de la o Utrenie, mult după miezul nopții, în curtea luminată de stelele licărind pe seninul unui cer de vară: „Părinților, să iubim Biserica pentru că Biserica ne ține pe noi”. 

Aș putea aminti și multe vorbe care ar sta oricând bine ca un apendice la Pateric din întâlnirile și cuvintele de duh ale IPS Părinte Arhiepiscop Pimen, dar pentru aceasta ne-ar mai trebui ceva vreme. Poate pe altă dată… 

Student Andrei Pașcu: 

Preasfinția Voastră, Vă mulțumim pentru că ați împărtășit aceste gânduri cu noi și vă rugăm să adăugați în pomelnicul personal și studențimea clujeană, rugându-Vă ca atunci când timpul vă permite, să poposiți și în mijlocul nostru. 

PS Damaschin Dorneanul: 

Domnul să vă binecuvânteze pe toți, să vă fie îndeaproape stătător și să vă bucure cu bucuria venită din întâlnirea cu El. Am mare respect pentru studențimea teologică din Cluj, păstorită cu atâta vrednicie de Părintele Mitropolit Andrei și de tânărul, entuziastul și oricând modelul pentru viitorii slujitori, Părintele Episcop Benedict Bistrițeanul, cărora le sărut mâna și îi rog și eu pentru a primi o binecuvântare. 

Mulțumesc pentru oportunitatea de a împărtăși cu dumneavoastră aceste gânduri, și, când Domnul va rândui, ne vom vedea cu siguranță undeva și în urbea clujeană.