La începutul secolului al III-lea, cunoscutul apologet creștin Tertulian întreba retoric: „Quid Athenae Hierosolymis?” („Ce are comun Atena cu Ierusalimul?”). Atitudinea sa critică și radicală se datora unei dorințe de a delimita elenismul de creștinism și de a evita un sincretism între cele două. Cu toate acestea, cunoaștem foarte bine influența pozitivă pe care au avut-o cultura și filozofia greacă asupra creștinismului, mai ales în secolul al IV-lea („secolul de aur” al creștinătății), prin abilitatea Sfinților Trei Ierarhi de a prelua și a converti valorile clasice. După cum Vechiul Testament a fost pedagog către Hristos pentru evrei (Galateni 3, 24), Clement Alexandrinul susține că întocmai a fost cultura și filozofia elenă pentru păgâni, pregătindu-i pentru primirea creștinismului. 

Ne-am putea întreba și noi: „Ce poate avea în comun teatrul cu teologia?”. În acest articol vom încerca să răspundem la această întrebare mai întâi la nivel teoretic. Pe urmă, în a doua parte vom continua cu o „spovedanie” personală despre cum poate lucra Dumnezeu prin intermediul actoriei pentru a aduce un om la credință și cum un actor poate deveni un teolog. Iar la sfârșit, în a treia parte vom încheia exemplificând cu un sinaxar neobișnuit al Sfinților Mimi (actori). 

ÎPS Nifon Mihăiță, arhiepiscop al Târgoviștei, afirmă că: „Între teologie și cultură există o strânsă și durabilă legătură, deoarece, după cum mărturisește atât istoria mântuirii, cât și opiniile avizate ale specialiștilor în istoria culturii și civilizației umane, cultura este extensia socială a cultului, ea avându-și originea în cult, în religie.”1 Originile teatrului sunt în religie. Conform lui Aristotel, conceptul de „mimesis” (tendința umană înnăscută de a imita realitatea) împreună cu credința au dat naștere ritualului religios, din care a evoluat teatrul antic grecesc. Mircea Eliade ne spune că ritualul este o imitare a actelor divine ale zeilor sau ale eroilor mitici, prin care omul arhaic se detașează din timpul profan și reintră, în mod magic, în timpul sacru de la începutul istoriei. Teatrul antic grecesc s-a născut din misterele dionisiace. Astfel, ritualurile cultice închinate zeului Dionisos s-au transformat în acte teatrale, preotul păgân a devenit actorul, participanții ritualului au devenit publicul, iar altarul sacru a devenit scena.2 

Se știe că în primele secole creștine, Sfinții Părinți au condamnat teatrul atât în Apus, cât și în Răsărit. De altfel, și păgânii cultivați respingeau decadența și vulgaritatea la care ajunsese actul teatral și societatea greco-romană. Cu toate acestea, Biserica nu a fost niciodată împotriva artei autentice. Aceasta ne-o dovedește comentariul părintelui Ioan N. Floca la Canonul 51 al Sinodului de la Trulan (anul 692), intitulat „Creștinii să nu se facă măscărici”:  

Canonul 51 condamnă anumite manifestări care, sub pretextul distracției sau al artei, fie că-i supuneau pe unii profesioniști la suferințe, care uneori mergeau până la cruzime, fie că-i obligau pe alții să-și primejduiască viața, sau să apară pe scene în atitudini imorale sau în ținută indecentă. Prin această măsură, Biserica nu a condamnat arta și nici distracțiile morale și decente. Nu a condamnat și nici nu condamnă spectacolele de artă și nici alte reprezentații cu caracter distractiv, educativ etc.; de asemenea, nici pe cei angajați pentru astfel de manifestări.3 

Canoanele care tratează problema actorilor, a mimilor și a teatrului au fost scrise într-o anumită epocă și vizează în special problemele din societatea respectivă. Este vorba strict de contextul în care ne aflăm într-o lume creștinată de curând, cu obiceiuri păgâne care nu au fost înlăturate în întregime, iar fenomenul teatral antic grecesc decăzuse foarte mult și se ajunsese la reprezentarea unor comedii care promovau imoralitatea, desfrâul, adulterul etc. 

Canoanele trebuie puse în legătură numai cu decadența teatrului din vremea în care au fost scrise, deoarece Părinții vedeau în acel teatru locul în care sunt adorați zeii păgâni sau o școală a depravării omului. Datorită unui mod superficial de a trata lucrurile, fără a le privi în profunzime, observațiilor dure ale Sfinților Părinți le-au fost atribuite un caracter general: „Un stereotip găunos, a cărui sursă se află deopotrivă în lumea laică precum și în cea clericală, a acreditat ideea că Părinții Bisericii au contestat rostul public și religios al teatrului în vituperante «campanii de presă».”4 

Creștinismul reprezintă transfigurarea, renașterea și îndumnezeirea omului și a lumii după Cădere. În acest sens, tot ceea ce a creat omul – inclusiv arta dramatică – nu trebuie înlăturat și anihilat, ci înduhovnicit, înălțat la frumusețea lui Dumnezeu și închinat Lui. Astfel, vedem că mai târziu a existat un fenomen teatral creștin în lumea Bizantină, cu reprezentări teatrale în care se reconstituiau unele scene din Vechiul Testament sau din viața Mântuitorului, jucate în biserică. 

Care ar fi scopul teatrului? Shakespeare ne spune prin Hamlet că „scopul teatrului […] dintru-nceputuri și până acum, a fost și este să-i țină lumii oglinda în față, ca să zic așa; să-i arate virtuții adevăratele ei trăsături, lucrului de scârbă propriul său chip, și vremurilor și mulțimilor înfățișarea și tiparul lor”5. 

Omul se lasă copleșit de grijile și problemele cotidiene și este atât de afundat în propria-i existență, încât nu mai are timp să își permită un exercițiu de reflecție asupra sa și asupra vieții din jurul său. Neavând acest exercițiu, nu are obișnuința să se detașeze, să se privească din exterior și să discearnă problemele epocii și ale societății în care trăiește, unde se sfârșește virtutea și unde începe viciul. De aceea, este de datoria actorului să înfățișeze toate aceste lucruri printr-un joc foarte natural și bine pus la punct, pentru ca spectatorii să se poată recunoaște în personajele de pe scenă, să își poată recunoaște defectele și să fie răscoliți până în adâncul ființei lor, în așa fel încât să se nască în ei năzuința de a se schimba în bine.  

Jean-Baptiste de Santeul (poet francez din secolul al XVII-lea), spunea: „Castigat ridendo mores” („Moravurile se îndreaptă prin râs”). Acest dicton latin este deviza comediei clasice. Soluția pe care o propune comedia este cea a unei arme mai blânde, a unei dojane indirecte. Sunt înfierate, ridiculizate viciul și prostia atât a societății, cât și a individului, dar nu este osândit un om concret. 

Părintele Arsenia Boca spunea că „mustrarea învinge, dar nu convinge”. Dacă vei lua pe cineva, îl vei pune la stâlpul infamiei și îl vei certa în fața oamenilor, vei reuși să îl rușinezi, dar nu vei produce în el o dorință de schimbare, ci poate mai rău se va întărâta. Îl vei lovi în orgoliul lui și vei naște în el o dorință de a se răzbuna. Datorită faptului că suntem mândri, nu putem suporta forme de amendamente drastice. În schimb, umorul îți permite un anume tip de subtilitate în conturarea defectelor, finețe de care sunt lipsite o insultă, o pedeapsă sau oricare altă modalitate care atentează la integritatea fizică sau morală a individului. 

Am văzut până acum rostul social și educativ al teatrului, însă ne-am putea întreba dacă acesta ar putea avea și un rol transcendent. Răspunsul este „da”. Teatrul încreștinat ar trebui să fie un pedagog spre Hristos. În antichitate, „pedagogul” era un sclav care îi conducea pe copiii stăpânului la școală și îi aducea pe urmă acasă. De aici şi etimologia cuvântului „pedagog” care provine din limba greacă veche. Mai exact, din substantivul „παίς, παιδός” (copil) şi verbul „ἄγω” (a duce, a purta). 

Părintele Rafail Noica spune că „învierea prin cuvânt este lucrarea Bisericii”. Arta actorului, ca artă a cuvântului, are datoria de a-i îndruma pe oameni către Biserică, punându-le oglinda în față – oglindă care este Hristos – și scoțându-i din zona lor de confort, din starea de „căldicel”. Actorul creștin trebuie să se sfințească apropiindu-se de Dumnezeu prin rugăciune și Sfintele Taine, și insuflat fiind de Duhul Său, să transmită mai departe spectatorilor harul dumnezeiesc care străpunge inima împietrită și pregătește omul pentru intrarea în Biserică (Fapte 2, 37). „Astfel actorul, jertfă nesângeroasă de carne și duh, «ciupește» simultan corzile trupului și sufletului său într-un ritual în stare să sfințească lumea, mereu atent la suflul unui vânt «căruia îi auzi glasul, dar nu știi de unde vine, nici unde se duce» (Ioan 3, 8).”6 

Este important de menționat faptul că teatrul, pentru a fi misionar și pentru a-și îndeplini rolul său de pedagog către Hristos, nu se poate limita doar la reprezentarea pieselor cu caracter religios, deoarece nu toți oamenii sunt deschiși către o astfel de abordare fățișă. Fără să joace în piese explicit creștine, actorul credincios, înțelept ca un șarpe și blând ca un porumbel (Matei 10, 16), va ști să îndrume conștiința spectatorilor săi către adevăratele valori, către bine și către frumos. 

În cartea Facerii, la sfârșitul fiecărei zile ale creației scrie: „Și a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facere 1, 8), iar în originalul grecesc: „καὶ εἶδεν ὁ θεὸς ὅτι καλόν”. Adjectivul „καλός” înseamnă deopotrivă și „frumos” și „bine”. Arta actorului – în cea mai nobilă ipostază a sa – ar trebui să stârnească în om iubirea de bine și de frumos. Dostoievski ne spune prin Prințul Mîșkin că „frumusețea va salva lumea”7. Însă ce este frumosul? Întrebarea pusă corect este de fapt: „Cine este frumosul?”, iar răspunsul ni-l dă Sf. Grigorie de Nyssa: „Dumnezeirea este Binele [sau Frumosul, n.n] cel mai de preț și cel mai ales, încât spre El înclină tot cel ce dorește binele”8. Omul fiind făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, având în el o sete și un dor neostoite după infinit, tinde – conștient sau inconștient – către singurul lucru care îl poate împlini: către frumosul suprem, adică către Hristos. 

Actoria este poate cea mai efemeră artă, opera de artă a actorului (personajul) nu trăiește decât pentru câteva minute, pe parcursul unei seri, cât durează spectacolul de teatru. Însă ceea ce continuă să ființeze după terminarea reprezentației este ceea ce sădești în spectator, în urma actului tău scenic. 

Teatrul trebuie să învie sufletele spectatorilor, să poarte ceva din suflarea Duhului, pe care să Îl împărtășească oamenilor și să-i conducă pe aceștia la pocăință. 

Prin teatru, Dumnezeu își trimite Cuvântul Său oamenilor. Muzica se exprimă prin sunete; pictura, prin imagini; sculptura, prin materie; dansul, prin mișcare, iar teatrul, prin Cuvânt. Prin fiecare teatralizare, ar trebui să exprimăm viața chipului și asemănării divine prin Cuvântul Său. […] Teatrul de azi și-a pierdut esența religioasă, ajungând în pragul laicizării și ateizării totale. Teatrul a dispărut din istorie de câte ori a fost satanizat și transformat în circ grotesc. El trebuie salvat, fiind creat a exprima Cuvântul divin și ar trebui să rămână ancorat în substanța lui religioasă. […] actorul trebuie să fie liturghisitor pentru a se putea transforma, în chip real, în trupul și sângele personajului pe care îl interpretează.9 

Făcând o paralelă între actorie și Ortodoxie, putem găsi foarte multe asemănări. Se vorbește, de exemplu, despre smerenia artistului față de rol, față de arta sa și față de partenerii săi de lucru, care poate fi foarte ușor asemănată cu smerenia creștinului adevărat. 

De ce este importantă smerenia în arta actorului? Pentru că din cauza orgoliului nostru nemăsurat, din cauza egoismului, nu mai putem să îl vedem pe cel de lângă noi – fi el partener de scenă sau om din viața noastră. Cum poți să lucrezi onest pe scenă dacă nu îți vezi și nu îți asculți partenerul? Teatrul este o meserie de grup care implică renunțarea la sine pentru atingerea scopului comun: spectacolul. 

Mândria este cel mai mare dușman în creația artistică. Nu poți să mergi în fața oamenilor și să spui o replică în mod cinstit și asumat dacă nu reușești să scapi de dorința de a fi cel mai bun, cel mai inteligent, cel mai frumos etc. Adevărata creație începe cu armonia, care înseamnă pace – a gândurilor, a sufletului și a trupului – și care vine de la Dumnezeu. 

În mod similar, pe lângă smerenie se mai folosesc mulți alți termeni în actorie care se folosesc și în creștinism, cuvinte precum: credință, sinceritate, onestitate. Iar Jerzy Grotowski (un regizor și teoretician de teatru polonez foarte cunoscut) vorbește despre „martiriu”, despre „sacrificiul actorului”, despre „actorul sfânt”. Disciplina, severitatea, modul de a se pregăti, de a fi și de a trăi pe care le implică performanța în adevărata artă a actorului pot fi comparate cu un fel de asceză. A fi „artist” în adevăratul sens al cuvântului înseamnă o preocupare permanentă de a te autodepăși. 

Ion Cojar (un foarte important profesor român de actorie, cercetător și regizor de teatru) scrie că cea mai importantă imaginație a actorului este imaginația substitutivă: 

Conform studiului lui Alex. F. Osborne, «Imaginația constructivă», forma cea mai nobilă a imaginației este „imaginația substitutivă”, iar „regula ei de aur” este „a face bine altora”. […] Osborne consideră că simpatia ne determină să ne punem „în locul celorlalți”, iar, conform constatărilor doctorului Paul Moody, simpla schimbare a locului în care ne aflăm determină o „schimbare a rolului” nostru.10 

Prin urmare, actorul trebuie să-și dezvolte foarte mult empatia pentru a-i înțelege – fără să-i judece – pe semenii săi, pentru a înțelege natura umană și a întruchipa multitudinea personajelor existente în dramaturgie. Această empatie și nejudecare se pot intersecta până la o apropiere foarte mare cu dragostea creștină față de aproapele tău. 

Sfântul Siluan Athonitul afirmă că: „Mai târziu numai am înțeles că de fiecare e nevoie la locul lui și că toți se mântuiesc fără nici o legătură cu poziția sau rangul lor.”11, iar Monseniorul Vladimir Ghika spune că „dacă știi să-L pui pe Dumnezeu în tot ce faci, o să-L regăsești în tot ceea ce ți se întâmplă”. Astfel, pornind de la ideea că tot ce facem are legătură cu Dumnezeu, actoria făcută în mod serios, ca pentru Dumnezeu, te poate duce la cunoașterea Lui și implicit a ta după cum vom vedea și în partea a doua și a treia din această lucrare.