Dacă le spuneți oamenilor mari: „Am văzut o casă frumoasă, din cărămidă roz, cu mușcate la ferestre și cu porumbei pe acoperiș”, ei nu izbutesc niciodată să-și închipuie casa. Lor trebuie să le spui: „Am văzut o casă de o sută de mii de franci”. 

„Ce frumos!”, vor exclama atunci. […] Dar firește că nouă, celor care înțelegem viața, nici nu ne pasă de numere!”1 

În pragmatismul lor, adulții (cum sunt ei înțeleși în Micul Prinț) au disociat „obiectul” de sensul profund inerent lui (culoarea, florile, porumbeii constituie frumusețea casei). Adesea, ne scapă din vedere că semnificația unui lucru este în mod cert, deși nu exclusiv, parte din identitatea sa, parte din ceea ce este în mod concret, factual sau obiectiv2. Putem stabili o asemenea conexiune și cu privire la imaginea (sensul) pe care celălalt o proiectează asupra mea, astfel încât succesiunile de proiecții constituie o parte reală a identității mele, ceva ce dezvăluie, fie și puțin, taina persoanei. Admițând divorțul, observăm, adultul este nevoit să înlocuiască sensul cu ceva potrivit sieși: elogiul materiei. În alte cuvinte, verticalității îi ia locul deșertăciunea orizontalității (prețul casei în postura de frumos). Pășind în spațiul vieții de credință, când Dumnezeu iese din ecuație, lumea, societatea, omul, locașurile de cult, cultul însuși, cartea de rugăciuni, toate acestea și altele, ajung interpretate sub matrița orizontului finit al lumii tangibile. Când omul eșuează în a-L prioritiza pe Dumnezeu în interpretarea și înțelegerea lumii, el ratează ținta și consfințește apoi noi răspunsuri prin care, dacă într-adevăr intuiește un adevăr obiectiv, nu face decât să plagieze înțelepciunea lui Dumnezeu. Trebuie spus că distincția dintre copil – cel care înțelege viața – și adult – cel care pierde sensul vie- ții și-l înlocuiește cu surogate slabe – se face în fiecare om; cel puțin așa am gândit eu subiectul de față. Cred, de asemenea, că unii oameni înțeleg viața mai mult sau mai profund decât alții, fie prin darul naturii, fie prin harul lui Dumnezeu. Iresponsabilitatea omului față de natura sa umană contribuie și ea la sciziunea dintre obiect și sens, dintre spirit și lege, dând curs unei atracții străine care-l îndeamnă să aleagă extrema în detrimentul echilibrului. Un exemplu preliminar este atașamentul excesiv al unora față de formele exterioare ale unei Sfinte Taine și, pe de altă parte, desființarea relativistă a lor de către alții. În The Pilgrim’s Regress, C.S. Lewis creionează aceeași dramă internă a omului: oscilarea între extreme. Consider ca fiind relevant următorul pasaj din prefața cărții amintite: 

Găsim în artă, pe de o parte, puritani și doctrinari, care ar prefera (precum Scaliger) să piardă o sută de capodopere decât să îngăduie o singură greșeală, și care, dacă cei neinstruiți se bucură de ceva, nu pot să accepte acel ceva ca fiind bun; pe de altă parte, întâlnim acei artiști lipsiți de spirit critic și neglijenți, care ar distruge întreaga lucrare decât să își inhibe libertatea sentimentului, a umorului sau a senzaționalului3. 

Tragismul vieții noastre își află expresia vizibilă în această dificultate de a persista într-o stare de echilibru. Sufletul uman pare să încline cu foarte mare ușurință, aproape involuntar, înspre extremele de tot felul. Echilibrul în acest sens are un caracter activ, implică un efort real de interiorizare și personalizare, de promovare a sensului; în timp ce atașamentul față de extreme reprezintă ușa cea largă, răspunsul pozitiv față de „ispita de pe munte” (Lc 4, 5-7), biletul spre succesul imediat, soluția pasivă, oarecum desfrânată și ostilă sensului. Din acest punct de vedere, consider că atenția pentru detaliu, pentru însemnătate și consistență ideatică, reprezintă câțiva indicatori reali ai vitalității spirituale în om. Nivelul de sensibilitate față de universul semantic al lumii spune o poveste despre calitatea interioară a unei persoane, precum sugerează și G.K. Chesterton, în Ereticii: 

Totuși, există unii oameni – iar eu sunt unul dintre aceștia – care mai cred că lucrul cel mai practic și important la un om este viziunea sa despre univers. […] Credem că este important pentru un general aflat în pragul războiului să cunoască efectivele inamicului, dar și mai important este să-i cunoască filozofia de viață.4 

Să ai o filozofie de viață implică mult efort și responsabilitate față de propria-ți persoană, o strădanie permanentă de a nu aluneca înspre extreme: „legalism” și fundamentalism sau, la polul opus, liberalism excesiv. În general observ că una o influențează pe alta; atunci când, spre exemplu, un creștin riguros e determinat să citească Paraclisul Maicii Domnului timp de 40 de zile, dar problemele zilnice îi lasă prea puțin timp pentru a-și face canonul stabilit, va simți poate nevoia de a citi într-un ritm neobișnuit de alert, astfel încât să atingă fiecare check-point, iar la final să fie mulțumit că și-a împlinit „norma”, că a „realizat” ceva5, însă fără consistență duhovnicească. Poate curând va deveni conștient de minusul duhovnicesc, dar va considera că practica împlinirii normei este calea dreaptă a Bisericii, și atunci se va îndepărta de calea închipuită pentru a urma calea inimii, liberă în simțire și în cuvânt. În aceeași ordine de idei putem vorbi despre trunchierea slujbei utreniei în scopul încadrării în timp. Structura, sensul și coerența slujbei se pierd în favoarea acestui element de context: timpul, care riscă să ajungă fundament al oricărei manifestări religioase6. Așadar, sacrificarea sensului în virtutea împlinirii „normei”, înlocuirea dimensiunii verticale cu cea orizontală. 

Pentru a ilustra consecințele unei împliniri oarbe a legii, m-am gândit să citez un fragment din Amintiri din Casa Morților, de F.M. Dostoievski: 

„Acești indivizi care suferă de orbul găinilor, nevolnici executori ai legii, nu înțeleg și nici nu sunt în stare să înțeleagă că o aplicare oarbă a legii, fără grijă de spiritul ei, nu poate duce decât la dezordine și numai la dezordine a dus întotdeauna. «Fac așa cum stă scris în lege, mai mult ce vreți?» spun ei și se miră sincer atunci când li se pretinde să facă uz de bun-simț și de judecată sănătoasă în îndeplinirea legii. Cât despre judecata sănătoasă, multora dintre ei li se pare cu totul de prisos, un lux inutil, inadmisibil, o constrângere.”7 

De altfel, istoria veterotestamentară, cu accent pe misiunea prorocilor, ne arată cum formalismul ritualic este un indicator al îndepărtării poporului de Dumnezeu, Sensul prin excelență, un risc ce se cristalizează în prezent cu fiecare „Tatăl nostru” rostit mecanic. De asemenea, pericopa evanghelică despre smochinul neroditor (Mt 21, 19) surprinde profilul creștinului „bisericos”, plin de frunze, dar fără roade duhovnicești8. 

În loc de concluzie, ambiția în căutarea sensului este proprie căii echilibrului, marcă a vitalității spirituale a omului. Abaterea de la cale comportă consecințe funebre pentru destinul uman: dezordinea cumulativă (din extremă în extremă). În viața de credință, îndepărtarea de sensul unic, și anume Dumnezeu, se reflectă în lipsa de consistență a formelor de manifestare religioasă. Omul devine un „nevolnic executor al legii” și în același timp un dezertor al spiritului ei. Pledez, așadar, pentru sens și pentru recuperarea lui acolo unde, din varii motive, s-a îngăduit ruptura.