În ziua de 19 februarie 2022, am avut cu toții surpriza neplăcută de a afla că războiul începuse într-o țară chiar vecină României. Pentru mulți, acest eveniment a fost o trezire, o conștientizare că timpul istoric nu s-a dizolvat în economia de piață, ci s-a întors în mințile noastre odată cu bombele rusești. Am putut să constatăm că sfârșitul istoriei și victoria globală a democrației liberale prorocite de către Francis Fukuyama au fost doar iluzii frumoase. În confuzia generală provocată de acest conflict, un personaj de primă importanța ne-a surprins și mai tare prin atitudine – Patriarhul Chiril al Moscovei. Fiind obișnuiți ca liderii religioși contemporani să promoveze pacea și dialogul, declarațiile lui despre apărarea „lumii ruse”, încurajarea agresiunii armate și susținerea față de regimul lui Vladimir Putin, au iscat neînțelegere, respingere și chiar ură pentru unii. Acest eveniment al istoriei noastre recente a readus în prim plan o problematică neglijată de mult timp, mai ales în spațiul ortodox – raportul dintre Biserică și stat sau între creștinism și politică. În Biserica noastră, răspunsul obișnuit este că Biserică ar fi apolitică. Dar poziția această ridică mai multe probleme: poate o instituție publică atât de importantă sa fie chiar neutră? Poate exista neutralitate politică, ca și un concept în sine? Este necesară o gândire politică creștină? Pentru a răspunde acestor întrebări, prima dată vom încerca să definim termenii, urmărind să înțelegem ce semnifică politica. Vom observa ulterior că, deși creștinismul pare să îndemne la o detașare față de „cetatea oamenilor”, totuși ea nu este o formă de anarhism sau de justificare a oricărei forme de regim politic, oricât de tiranică ar fi. Dimpotrivă, specificul creștin se poate traduce printr-o teologie politică originală, tocmai prin raportul aparent paradoxal între lume și „cetatea lui Dumnezeu”. 

În primul rând, trebuie rezolvată o confuzie foarte răspândită în zilele noastre – ce este politica? Unde începe și unde se termină? Opinia publică are tendința de a rezuma politica la jocurile de putere care au loc în perioada alegerilor, spre a obține funcții publice. Sau, în afara alegerilor, la un fel de moralism care constă în a încuraja sau a condamna evenimentele din viața publică. Aceste definiții sunt cu totul nemulțumitoare și foarte departe de a cuprinde un concept atât de întins cum este domeniul politic. Cuvântul în sine provine din greaca veche, „polis” (cetate), o noțiune care la greci a îmbrăcat o semnificație aproape sacră. Cetatea antică nu era doar orașul sau statul, ci și forma de organizare colectivă în care cetățeanul își dezvolta existența. Trebuie să insistăm asupra acestui punct, pentru că cetatea, ca realitate colectivă, nu era suma tuturor intereselor individuale, ci era o entitate în sine cu propria ei voință, indexată pe alte norme decât interesul personal. Filosoful stagiari Aristotel ne prezintă cetatea chiar ca o „realitate naturală”, care prelungește în mod necesar celelalte forme de organizare primitive – familia și satul. Dacă omul este un „zoon politikon”, adică un animal politic, el nu poate exista în afara unei comunități care tocmai îi recunoaște statutul și îi permite să trăiască în comunitatea respectivă. Fiind singura ființă capabilă de a vorbi, ceea ce îi permite să distingă între adevăr și minciună, între bine și rău, omul are nevoie de un spațiu colectiv care să-i permită schimbul de idei și de tehnici. De aici putem înțelege că politica este modul în care ne organizăm ca și colectivitate, cu scopul de a atinge o pace socială, împotriva războiului general. Acum apare o altă problematică: ce criteriu sau scară de valori putem folosi pentru a alege între două concepte de organizare politică? Secolul XX ne-a dat multe exemple de experiențe politice care, încercând să ajungă la forma perfectă de stat, au fost dezastruoase și au condus la moartea a milioane de oameni nevinovați. Filosoful și politologul Julien Freund a explicat aceste evenimente prin faptul că ideologiile moderne, neînțelegând care este esența politicului, au determinat finalitățile lui după categorii de gândire care nu țin de politică. Din momentul în care finalitatea politicii nu mai este politicul în sine, ci mai degrabă un scop moral cum ar fi fericirea omenirii, egalitatea sau libertatea absolută, se produce o confuzie care poate duce la cele mai atroce barbarii. Dacă cineva îndrăznește să se opune unui guvern care își ucide propria populație în numele fericirii universale, guvernul îl consideră dușman al bunăstării sociale, ceea ce justifică eliminarea lui, fiindcă nu mai contează viața unui individ dacă este ucis pentru a îndeplini scopuri înalte. Julien Freund susține că politica este o categoria autonomă, de unde decurge că trebuie înțeleasă cu instrumente specifice și o logică proprie: 

„Gândirea magică constă tocmai în credința că putem realiza obiectivele unei activități folosind mijloacele specifice unei alte activități.” De aceea, el critică la fel de aspru marxismul și liberalismul, ambele căutând să reducă politicul la logica economică. Până la urmă, politica poate fi definită ca activitate socială care permite echilibrul între diferite forțe antagoniste, fără ca acestea să degenerează în război civil. După această încercare de definiție, ne putem întoarce la problematica noastră principală, anume perspectiva creștină asupra politicii. 

La prima vedere, creștinismul pare să fie o religie strict apolitică, care disprețuiește interesul pentru ordinea pământească, fiindcă ne cheamă la împărăția cerurilor. „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite” (Romani 3,1). 

„Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos”(Filipeni 3,20). Aceste două versete extrase din epistolele Sfântului Apostol Pavel pot fi înțelese ca un îndemn la dezinteres total față de tot ce înseamnă politică. Dacă preocuparea principală a creștinilor este mântuirea, toate cele pământești sunt secundare, fiindcă sunt voite de Pronia Dumnezeiască, astfel că nu ar trebui să ne opunem lor. În Epistola către Diognet, unul dintre cele mai vechi documente creștine, putem găsi afirmația: „Orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e străină”. Totuși, această înțelegere este una parțială, dacă nu chiar simplistă. Noțiunea în sine de neutralitate sau de apolitism este departe de a fi o evidență. Raporturile de forțe politice au existența lor proprie, tocmai în categoria autonomă a politicului. Nu sunt o sumă de percepții particulare adunate. Nu este suficient a revendica un lucru pentru ca această revendicare să fie efectivă în realitate. Este posibil, și se întâmplă des, ca o persoană să se revendice ca fiind de stânga, dar obiectiv vorbind, să acționeze în favoarea dreptei, sau invers. Această stare de fapt este explicată cu mare precizie în cartea lui Vladimir Lenin, Stângismul – boala copilăriei comunismului. Este revoluționar omul a cărui acțiune ajută obiectiv la succesul revoluției, independent de percepția lui subiectivă asupra evenimentelor. Ceea ce trebuie reținut este că din momentul în care trăim într-o comunitate politică, nu mai putem alege dacă avem o acțiune politică sau nu. Avem oricum, deși subiectiv nu vrem să alegem o poziție. Dacă trăiesc într-o societate unde există un conflict între autoritatea politică și o forță revoluționară și refuz să susțin o tabăra sau cealaltă, subiectiv sunt apolitic, dar obiectiv susțin autoritatea deja instalată. În țările cu cetățeni creștini ortodocși majoritari, este firesc faptul că învățătura creștină are un impact asupra vieții cetățenilor și a modului în care ei percep lumea, ceea ce influențează și alegerile politice. Ceea ce nu înseamnă că Biserica ar trebui să susțină statul sau anumite partide, ci că fiind o instituție, ea nu se poate sustrage din raportul de forțe politice. Astfel, este necesară crearea unei doctrine care să permită un echilibru între vocația duhovnicească a Bisericii și realitatea istorică și socială a veacului în care trăim. În spațiul catolic, de pildă, s-a produs faimoasa Doctrină socială a Bisericii, foarte vie și roditoare în marile dezbateri care agită societățile occidentale contemporane. Refuzul de a gândi politicul în specificul lui provoacă chiar un risc dublu pentru Biserică – ori de a fi luată ostatică de către mișcări care se folosesc de ea pentru a instaura ideologii străine Evangheliei, ori de a fi incapabilă să răspundă la atacurile multiple la adresa ei. Cazul României este reprezentativ despre cum Biserica poate fi instrumentalizată. După căderea Republicii socialiste în 1989, am putut observa o combinație surprinzătoare între o formă de neo-legionarism și cele mai grosolane sloganuri din propaganda naționalistă și populista a regimului ceaușist. Un amestec împotriva firii de prejudecăți sovietice antioccidentale, complotiste, teorii pseudo-istorice despre Dacia ca leagănul civilizației, odată cu o viziune fundamentalista a ortodoxiei și o obsesie pentru medicină naturistă și așa mai departe. Această subcultură a ajuns să aibă o importanță politică destul de mare, ajungând la o reprezentare impunătoare în instanțe precum Parlamentul sau Senatul. Dacă o mișcarea politică vrea să promoveze anumite idei, în cadrul legal, este dreptul ei. În schimb, dacă mișcarea respectivă profită de o confuzie, amestecând credința ortodoxă – apostolică și universală – cu discursuri la limita fascismului care instigă la ură, avem o problema mare. Așa cum Julien Freund observa că politica nu trebuie supusă unor categorii străine, la fel Ortodoxia nu trebuie să fie indexată unor categorii care nu țin de ea. Ca să ne întoarcem la Epistola către Diognet, scrie mai departe: „Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viață, biruiesc legile”. Poate că aici avem o indicație a sensului adevărat a relației pe care creștinii ar trebuie să o aibă cu politica. Nu o negație a vieții pământești, ci dimpotrivă, o sublimare a acestei vieții prin faptul că ei, creștinii, trăiesc după principii care provin din altă lume. Societatea creștină nu poate fi asuprită de interesele și pasiunile trecătoare, ci cere o luptă împotriva lor, spre binele comun. Cetatea lui Dumnezeu este un ideal care indică o direcție în viața pământească, fără totuși a uita slăbiciunile trupului. Când scara valorilor se răstoarnă, și creștinismul devine justificarea unei lupte pentru lucruri trecătoare, este o tentativă de a modela patria noastră din ceruri după slăbiciunile omenești. Dimpotrivă, cetatea lui Dumnezeu trebuie să fie un focar incandescent din care emană acțiunile noastre. Poetul francez Charles Peguy a scris că „toate încep cu mistica și se termină în politică.” Aici, mistica are sensul unui efort personal de înfrânare pentru valori transcendente, adică a gândi împotriva propriului stomac. Există principii universale pe care le putem revendica, ceea ce juriștii numeau până recent dreptul natural: convingerea că viața este sacră în sine, că orice om este o făptură a lui Dumnezeu cu demnitatea lui personală și că finalitatea vieții nu se rezumă la acumularea de cât mai multe bunuri. Mințile moderniste vor să denaturează Revelația Dumnezeiască, unii într-o culoare mai progresistă, alții într-un ton național-autohtonist. Dar toți uită de cetatea cerească, din lipsa de mistică: „Lumea care se dă mare, lumea deștepților, a înaintaților, a celor care știu, a celor care nu pot fi uimiți. Adică lumea celor care nu mai cred în nimic, nici măcar în ateism, care nu mai sunt devotați, care nu mai jertfesc către nimic. Exact, lumea celor care nu au mistică.” (Charles Peguy)