Articol de: Mihai-Vasile Gherman

„Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate…”

Amplasată într-un spațiu istoric fragil, încordat de tensiunile născute în lupta pentru supremație etnică și religioasă, Transilvania a trecut nemijlocit prin furtuna istoriei. Un șir lung de evenimente nefaste au zdruncinat Biserica Ortodoxă, punând pe creștiniii de aici, nu de puține ori, în momente de adevărată cernere. Printre acestea de veșnică amintire sunt dezbinarea Bisericii Ortodoxe Românești de aici, în perioada anilor 1698 și 1701, distrugerea și arderea mănăstirilor ortodoxe în a doua jumătate a secolului XVIII sub tunurile generalului Bukow, trimisul Curții de la Viena, însoțite de  răscoalele sângeroase, și în fapt, de martirajul multora dintre cei statornici în d  reapta credință.

Din pricina acestui torent de episoade istorice, așadar, nu putem vorbi de o tradiție monahală, în plinătatea înțelesului. De la sine înțeles este faptul că reactivarea monahismului s-a realizat cu mult efort. Un areal istoric de dimensiuni mai reduse, și de altfel, de mare importanță din acest punct de vedere este  Țara Lăpușului. În acest cadru, revitalizarea monahismului transilvănean este dat de apariția  și dezvoltarea Mănăstirii Rohia- primul așezământ monahal din Transilvania după Unirea de la 1918.

Noua vatră monahală, prin oamenii de mare anvergură, se va prezenta deschizătoare de drumuri noi pentru istoria locală, dar nu numai, îmbogățind ortodoxia, cultura și arta românească.

Mănăstirea Rohia constituie un punct înalt pe traseul istoriei monahale, fiind un „cuib de vulturi” așa cum a afirmat Patriarhul Teoctist[1]. Printre acești „vulturi duhovnicești” din  „cuibul” Rohiei, la loc de mare cinste se află părintele Serafim Man, duhovnic și mărturisitor, un adevărat bărbat al credinței.

Deși Mănăstirea a dăruit, așa cum am precizat, oameni de valoare acestui neam, printre care îi amintim pe Preasfințitul Justinian Chira, Preasfințitul Emilian Birdaș, Monahul Nicolae Steinhardt și mulți alții, am ales să concentrez acest articol pe personalitatea Părintelui Serafim Man. Sfinția sa și-a petrecut viața în deplină smerenie, iar vremurile vitrege de atunci nu i-au facilitat nici ele deschiderea spre poporul dreptcredincios din restul Țării. Viața și opera duhovnicească și culturală a Părintelui Serafim ar trebui cunoscute mult mai bine, cu atât mai mult acum când, din neamul nostru au fost canonizați mari mărturisitori și duhovnici ai secolului XX, și chiar în anul acesta se împlinesc 90 de ani de la nașterea sa. Părintele este unul din șirul acestora. Părintele a însemnat și înseamnă pentru Transilvania ceea ce Sfinții Cleopa Ilie și Paisie înseamnă pentru Moldova.

S-a născut la data de 27 noiembrie 1935, în staul Boiereni, din apropierea satului Rohia, unde și-a petrecut copilăria până la vârsta de 17 ani când a intrat în obștea Mănăstirii „Sfânta Ana” de la Rohia.  Nu a petrecut însă mult timp în pace, pentru că o dată cu groaznicul Decret 410/1959, părintele Serafim părăsește ograda mănăstirii, împreună cu ceilalți viețuitori, lăsând toate în grija starețului Justinian Chira. Până la încheierea acestui coșmar istoric, ieromonahul Serafim Man, a stat în satul său natal, Boiereni, urmând să fie numit preot paroh al parohiei vacante Cupșeni, datorită stăruințelor starețului Justinian pe lângă Episcopul Teofil. Aici a săvârșit în continuare slujbele sfinte după rânduială, ocupându-se și de partea administrativă. [2]

Apoi părintele este transferat la parohia Băiuț având filie la Poiana Botizii. Și aici a muncit din greu. Reușita sfinției sale a fost de o așa natură, încât, credincioșii romano-catolici veneau și participau la slujbele săvârșite atât de frumos de acesta. În cele din urmă părintele a fost transferat la parohia Costeni cu filie la Dobricul Lăpușului.

În tot acest timp, părintele a dat dovadă robustețe duhovnicească, recomandându-se prin vocația de ctitor, dar mai ales prin cea de părinte. Toate acestea reies clar din atitudinea credincioșilor din parohiile mai sus amintite, o dată cu întoarcerea părintelui la mănăstire.  Credincioșii din cele două localități înaintează Episcopiei  de Cluj o cerere, pentru ca acesta să rămână în continuare preotul lor, deoarece: „a făcut în mai puțin de 2 ani ceea ce nu s-a putut face nici în 50 de ani ori niciodată.”[3]

Reîntors în mănăstire, părintele Serafim  începe, cu ajutorul salariului pe care l-a adunat în tot acest timp, construirea ansamblului  monahal. Astfel a introdus curentul electric, a demarat și finalizat lucrările de construcție a Casei cu Paraclis, a construit  pangarul și poarta de lemn din sat, Casa Poetului și  a ridicat fără nicio autorizație  Altarul de vară.

Avva Serafim a ctitorit, dar a și mărturisit. Putem chiar să afirmăm că toată munca dânsului este în fond un mare act de curaj și de mărturisire. În acest sens amintim de  iconostasul paraclisului „Izvorul Tămăduirii”. Acesta  a fost realizat în Atelierele Patriarhiei din București și în plin regim ateo-comunist a fost încrustat cu  chipurile unor mari ierarhi și voievozi români, dintre aceștia  mulți sunt trecuți astăzi în rândul sfinților,[4]  dar și a unor martiri de neam, precum: Horia, Cloșca, Crișan, Avraam Iancu și Tudor Vladimirescu.[5]

De asemenea, în anii 1973-1975, s-a făcut drumul de acces. Acesta  a fost proiectat ca drum forestier, iar defrișările făcute s-au făcut fără autorizație. Acest fapt nu a fost trecut cu vederea, iar în meteahna specifică vremii, prin gura unui tehnician silvic din Târgu Lăpuș, părintele Serafim a fost reclamat chiar la Președintele țării de atunci, Nicolae Ceaușescu.[6]

Părintele Serafim Man, nu a neglijat nici activitatea intelectuală. După cum am precizat, sfinția sa a slujit Domnului în faptă, dar și în cuvânt. A scris multe cărți de folos pentru credincioși, și anume: „Livada Duhovnicească” – prima carte de învățătură a părintelui; „Adevăruri trăite, învățături folositoare”; „Un buchet de pilde și învățături creștine pentru tineri” ; „Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei”; „Meditații duhovnicești”; „Viața și acatistul Sfântului Serafim de Sarov” – scrisă într-un format mai accesibil pentru popor, și cea din urmă publicație „Rugăciunea Domnească Tatăl nostru – tâlcuiri”. O lucrare importantă a părintelui este și o monografie a mănăstirii, intitulată „Mănăstirea Rohia-Maramureș”, tipărită în două ediții.[7]  Apariția acestei monografii a fost în fapt un adevărat act de curaj al părintelui, întru cât a primit autorizația de a tipări doar 5.000 de volume. Părintele însă a tipărit 20.000 de volume. A fost pârât, și de această dată, de un apropiat, motiv pentru care, nu doar că a primit o amendă de 1.350 lei, dar Departamentul Cultelor i-a retras numirea de stareț al mănăstirii. (Această retrogradare s-a făcut doar la nivel onorific, părintele rămânând la conducerea mănăstirii). [8]

Un alt act de mare curaj din partea părintelui Serafim a fost primirea în sânul mănăstirii și, deci, tunderea în monahism, a lui Nicu Aureliu Steinhardt. Evreul convertit la creștinism era posesorul unei povești de viață deloc digerabile pentru acea vreme și care a constituit o piedică, în primă etapă, pentru intențiile de mănăstire. Siguranța a găsit-o însă la Rohia, la umbra starețului de aici. Plin de curaj, părintele  l-a călugărit pe Steinhardt, în taină, în seara de 16 august a anului 1980, conform promisiunii pe care i-o făcu-se, fiind susținut de episcopul Justinian Chira. Părintele Nicolae spunea despre starețul Serafim: „un om absolut curat, de mare ispravă, un om minunat, iar cu mine s-a purtat îngerește.” [9]

Părintele Serafim Man, a fost eminamente un om al curajului, al asumării până la capăt și al determinării. A fost cu adevărat și un om al echilibrului, deci un monah în plinătatea înțelesului. Nu s-a deșertat niciodată. A muncit din greu, zidind frumos în piatră, dar a zidit în același timp și pe toți cei ce au venit la ușa dânsului. A scris și s-a rugat. În fapt, părintele Serafim a fost o adevărată rugăciune. Iar ființarea tainică a părintelui în Dumnezeu prin harul rugăciunii este de netăgăduit. Martoră acestei realități duhovnicești este minunea care s-a petrecut cu dânsul. Bolnav de cancer la gât, trecut  prin spitale și pe la diferiți medici, părintele Serafim s-a întoars la Rohia fără șanse de supraviețuire. Șansa a avut-o  însă, de la Maica Domnului, sau, cum îi spunea dânsul, de la „advocata me”. La icoana ei, în rugăciune, părintele blând a rușinat pronosticurile medicilor și a mai trăit aproape 30 de ani.[10]

Reînființarea Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, în 1990 a deschis  părintelui un teren frumos în care și-a   desfășurat activitatea duhovnicească și în afara Mănăstirii Rohia. A slujt la mai multe mănăstiri, cu binecuvântarea Preasfințitului Episcop Iustin, pentru a veghea asupra vieții duhovnicești din mănăstirile care se aflau la început de drum.  Dintre acestea  amintim Mănăstirea Cășiel, Mănăstirea Breaza și Mănăstirea Ruoaia de la Lăpușul Românesc, celei din urmă fiind un adevărat ctitor. De asemenea a ajutat financiar, Mănăstirile Rohiița și Dealul Mare.[11]

În ziua de 27 decembrie 2012, ziua de prăznuire a Sfântului Mucenic și Arhidiacon Ștefan, ocrotitorul pe care l-a primit la Botez, slujește ultima Sfântă Liturghie. La data de 12 februarie 2013, la ora 3 noaptea, ora de rugăciune a sfinției sale, părintele pune în chip minunat, ca o pecete peste viața aleasă, o cruce de sinaxar și, pe aripi de serafimi, se mută din Dealul Viei în Dealul Raiului lui Dumnezeu.

Părintele Serafim Man a stat, așadar,  întreaga viață demn în fața multelor încercări și nu s-a lamentat niciodată. A fost din plin un exemplu de mare curaj și de înaltă demnitate. Mai mult a știut să se reinventeze. Când a fost izgonit din mănăstire nu doar că nu a trădat monahismul, dar a înțeles că o dată cu parohiile încredințate este chemat și la slujirea de paroh. Foarte tânăr la acea vreme, atât în ceea ce privește vârsta, dar și experiența de slujitor al altarului, părintele Serafim a „pus mâna pe plug și nu s-a uitat îndărăt”. Reîntors la Rohia a continuat să ctitorească. Nu s-a oprit niciodată din ctitorire. Și a demonstrat cât de bine a putut să stăpânească această artă, ctitorind mai ales sufletele credincioșilor

A răbdat mult, a ars încet și s-a stins frumos. Avva Serafim a trăit cum numai un sfânt poate să viețuiască.  Chipul său iconic nu va putea fi șters niciodată din amintirea tuturor celor care au urcat muntele Rohiei, în a căror întâmpinare se afla mereu cel ce a fost și este- „chip al blândeților”. Încredințați de mărturia vieții Avvei Serafim, petrecută în duhul înalt al Evangheliei, nu punem la îndoială faptul că sfinția sa poartă aureola marilor duhovnici și mărturisitori ortodocși români din secolul XX.

„Mănăstirea (am spune noi, lumea întreagă) n-a pierdut, mănăstirea a câștigat. A pierdut un om, dar a câștigat un sfânt.” (Arhiepiscopul Justinian Chira).[12]

[1] Motogna Macarie, „Istorie și cultură prin credință”, Lumea Credinței, București, 2024, 39.

[2]  Motogna Macarie, „Medalioane ale credinței. Biografii de excepție”, Lumea Credinței, București, 2024,  61–62.

[3] Motogna Macarie, „Medalioane ale credinței.”, 62.

[4] Motogna Macarie, „Medalioane ale credinței.”,  65–67.

[5] Man Serafim, Mănăstirea Rohia Maramureș, Arhepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, 1981, 37.

[6] Motogna Macarie, „Medalioane ale credinței.”, 68–69.

[7] Motogna Macarie, „Medalioane ale credinței.”,  85–87.

[8] Motogna Macarie, „Medalioane ale credinței.”,71.

[9]  Motogna Macarie, „Medalioane ale credinței.”, 72–74.

[10] Motogna Macarie, „Arhimandritul Serafim Man: duhovnicul harnic și smerit de la Rohia”,Editura EORMMSM,Baia Mare 2020,  39–41.

[11] Motogna Macarie, „Arhimandritul Serafim Man ”,41–42.

[12] Motogna Macarie, „Medalioane ale credinței”, 89–91.