Recenta apariție a medicului psihiatru american, Anna Lembke, Generația dopaminei este o lucrare cu un pronunțat ecou în rândurile cititorilor, fiind declarată un bestseller contemporan. Motivul constă în tema propusă, maniera de abordare și limbajul accesibil prin intermediul căruia se transmite conținutul scrierii. 

Lucrarea prezintă o radiografie a societății actuale, marcate de progres tehnologic și abundență materială, în care se evidențiază, totuși, aspecte umbrite, dintre care cel mai reliefant este nivelul de adicții, aflat în creștere, comparativ cu secolul anterior. Cauza atmosferei constatate rezultă din multitudinea de stimuli dopaminergici, aflați la îndemâna publicului larg. Dintre aceștia, cei care prezintă un risc crescut de a crea dependență sunt device-urile electronice și elementele adiacente acestui câmp semantic (rețele de socializare, jocurile digitale, conținutul explicit, ș.a.), precum și diversele substanțe nocive (alcool, droguri, opioide și consumul alimentar bulimic). 

Tabloul zugrăvit în Generația dopaminei, nu este doar rezultatul unor cercetări medicale, psihologice sau sociologice, din punct de vedere statistic, realizate într-un mediu steril, ci îmbină acest element cu experiența clinică a autoarei ce activează în calitate de medic psihiatru la Standford. Aceasta descrie povești reale, drame ale pacienților subjugați de dependențe, dar și mărturii vii ale acelorași pacienți care și-au recăpătat libertatea, după confruntarea cu propriul ego, cu propria durere și cu propriile dependențe. 

Ideea centrală a lucrării este raportul dintre plăcere și durere, doi termeni diametral-opuși, două stări antitetice, dar care se succed în existența umană. Având în vedere că experiența imediată abundă în factori ce produc plăcere, iar consumul excesiv al acestora dă naștere durerii, autoarea face apel la echilibru și discernământ. Pledoaria ei are fundament neurologic: creierul procesează atât durerea, cât și plăcerea în același spațiu, iar un consum prelungit, ridicat de stimului dopaminergici, conduce în cele din urmă la o stare de deficit de dopamină, din cauza dezvoltării toleranței la un număr constant al acestora. Cu alte cuvinte, hedonismul, urmărirea plăcerii doar de dragul ei, în mod excesiv, provoacă anhedonie, incapacitatea de a mai simți vreo plăcere. 

Bineînțeles, fuga de durere și înclinația umană spre plăcere, spre starea de bine este un lucru firesc și necesar supraviețuirii, însă problema apare atunci când subiectul alege în mod deliberat să se refugieze în comportamente autodistructive și vătămătoare celor din jurul său, refuzând confruntarea cu problema. Cauzele consumului compulsiv sunt diverse, iar autoarea nu uită să amintească că printre acestea se numără unele experiențe traumatice, nefaste, petrecute în copilărie și nu numai, dar cu toate acestea argumentează că adicția nu e vindecare de durere, ci mijloc de augmentare a ei. Deși poate crea senzația binelui imediat și efemer, totuși, dependența e, în esența sa, o formă de negare a realității. 

Depășirea dependențelor este un proces ce necesită efort și un profund simțământ de determinare interioară, cu atât mai mult cu cât ispita consumului este însoțită de o punere în umbră a facultății raționale care pălește în fața dorului după starea creată de respectivul bine aparent. Cu toate acestea, autoarea sugerează ca în momentele de luciditate, când cel suferind își observă rănile și starea nefirească în care a ajuns să recurgă la dialogul cu cineva capabil să îl sprijine, fie un psihoterapeut, fie un preot, fie un prieten. Un detaliu interesant: se recomanda chiar mărturisirea propriilor neputințe înaintea lui Dumnezeu pentru ca El Însuși să fie autor al procesului de vindecare. Prin aceste mijloace, cel dependent reușește să biruie rușinea nocivă, acumulată în suflet din diverse cauze și care supurează prin intermediul adicției și are parte de rușinea prosocială, acea emoție folositoare, care recunoaște neputințele, dorește vindecare și integrare în comunitate și este pas spre trăirea în adevăr. Desigur, pe lângă apelul la sinceritate cu sinele și cu ceilalți, autoarea recomandă o întreagă metodologie pentru revenirea la o stare firească, dar invităm cititorul să descopere prin intermediul lecturii pașii propuși de dr. Anna Lembke. 

Una dintre caracteristicile firii umane subliniate în Generația dopaminei este perpetua căutare a ceva nou, care să secrete dopamină în circuitul neuronal: nu ne mulțumim niciodată cu ceea ce avem și căutăm întotdeauna mai mult. Am fost ajutat în înțelegerea acestui pasaj de o optică dobândită printr-o lectura anterioară: Setea de absolut, a gânditorului francez Gustave Thibon. În dialogurile sale, amintește frecvent despre nesfârșita căutare umană pe care o descrie ca fiind sete de Absolutul după al cărui Chip am fost creați și critică lumea modernă pentru că denaturează universul material, având așteptarea ca el să satisfacă nevoia umană de Absolut, ceea ce este imposibil întrucât strict materialitatea nu are această capacitate. Revenind la Generația dopaminei, extrapolez această idee: întrucât materialitatea nu e suficientă împlinirii omului, cu atât mai mult materialitatea viciată și consumată compulsiv și excesiv nu poate fi suficientă. 

Recomand lucrarea dr. Anna Lembke, Generația dopaminei tuturor celor pasionați de universul psihologiei și al neuroștiințelor și mai ales colegilor ce studiază teologia întrucât prin intermediul lecturii se pot observa interesante paralele între gândirea filocalică și mentalitatea contemporană în ceea ce privește raporturile plăcere – durere, patimi – dependențe, echilibru – discernământ (calea de mijloc, calea împărătească), dar și idei profunde, precum proiectarea viciată a dorului după Absolut în universul material.