Dragoș întreabă: Cum să transformăm teologia (studiul teologic, tot ce învățăm) în mod de viață?

Pr. Lect. Univ. Dr. Paul Siladi răspunde:

Primul răspuns, și adesea cel mai potrivit, este că nu sunt rețete de-a gata. Nu sunt la îndemână miracolele și nici salturile uluitoare. Există însă o cale lungă și lentă de metabolizare a cunoașterii și transformare a ei în sens. 

Probabil că este posibilă o înaintare în doi pași care se vor alterna mereu, până la capăt. Unul este interogația. Îți amintești citatul „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”? Cuvântul acesta a fost atât de mult rostogolit din gură în gură, încât astăzi i s-a pierdut autorul, în șirul lung al celor care și-au stabilit ca deviză interpelarea. Să pui întrebări bune, presupune deja să știi câte ceva. Ba chiar să știi multe. Cu cât știi mai mult (despre tine și despre lume), cu atât întrebările tale vor fi mai bune, mai focalizate, purtând în ele forța de schimbare. Dar despre a ști, puțin mai încolo. Acela e al doilea pas. 

Când întrebi înseamnă că ai început căutarea, că ceva te arde și nu ești îndeajuns de comod așezat în lume. Cu alte cuvinte, nu îți ești autosuficient. O întrebare bună vine mereu cu smerenie, nu se naște din dorința semeață de a dovedi că știi și că poți să îl pui în dificultate pe celălalt. Întrebările acelea își au locul lor, sunt adolescentine, marca pubertății. După ce trece vârsta, trece și nevoia de a te afirma cu orice preț în detrimentul celorlalți. Nu mai vrei să provoci, vrei să crești. 

Când întrebi cu smerenie, îți recunoști o limită a cunoașterii (din nou, trebuie să cunoști ceva înainte, cât de puțin. Și, mai ales, să știi că nu ai ajuns să cunoști destul. Drumul e departe de a se fi epuizat). Iar o condiție care crește de aici este ascultarea. Când întrebi, trebuie să îți cultivi disponibilitatea de a asculta. Aici sunt din nou doi pași. În primul rând, trebuie să auzi ce zice cel întrebat și să încerci cu toate puterile să prinzi perspectiva din care vorbește. Să auzi binevoitor și să înțelegi. Ca să înțelegi, trebuie să judeci. Judecata despre care vorbesc este un proces de mestecare a informație. O faci bucăți mici, o confrunți cu ceea ce știi tu, o pui în context. Abia când ai făcut asta se cheamă că ai ascultat. Iar când ai ascultat cu adevărat, dacă ceea ce ai primit este relevant pentru tine, se transformă în energie pentru creșterea ta. E adevărat că unele lucruri nu pot fi digerate la orice vârstă. Pur și simplu nu suntem gata, așezarea noastră e prea fragilă și gândul acela mai trebuie să aștepte. Acesta este al doilea pas. 

Când întrebi cu adevărat, te vulnerabilizezi. Îți trebuie deci curaj. Cum însă curajul este o virtute destul de rară, cel mai adesea întrebăm din semeție (adolescentin), din complezență (oare studențește?), ori tăcem placizi și blazați, lăsând nonșalant oportunitatea să treacă pe lângă noi. 

Despre întrebări aș putea continuă, dar trec la pasul al doilea, intim legat de primul. Să poți întreba, e nevoie să începi să știi. Iar ca să știi, trebuie să îți cultivi curiozitatea, să îți menții interesul viu și focalizat, și să fii gata să muncești pentru a-l urmări. Nu toate cunoștințele pe care le primești în școală se întâmplă să cadă în câmpul căutărilor tale. Totuși, chiar dacă nu le acorzi la fel de multă importanță, ele toate vor contribui la șlefuirea minții tale și îți vor oferi un context de înțelegere. 

Țineți mintea vie, atentă, pregătește întrebările și caută oamenii potriviți cărora să le adresezi curajos.